America, tara care niciodata n-a mimat competenta, tace pentru cateva zeci de secunde. Gata! S-a terminat!

La ore bune de la incheierea Super Bowl LII, US Bank Stadium din Minneapolis inca resimte puternic visele de glorie ale celor aproape 70 de mii de oameni care l-au incoronat pe 4 februarie drept Centrul Universului.

Eagles se impune la capatul unui meci fantastic, care a premiat insistenta si a rasturnat calculele hartiei. Dupa doua finale ratate, baietii lui Doug Pederson au castigat primul titlu de campioani din istoria Philadelphiei in era Super Bowl, iar lumea, pur si simplu, astepta asta. Si nu, nu pentru ca ar pricepe in detaliu acest sport, ci pentru ca, nu-i asa … nimanui nu-i place ca mereu sa castige „aceiasi”. „Vulturii” au meritat insa succesul, obtinut dupa ani lungi si bogati de scrasnet de oase si dinti. Pe fiecare yard din constructia de 1.2 miliarde de dolari din Minneapolis, printre huiduieli, ciocniri, placaje, controverse, trante, si lovituri ascunse s-a vazut pasiunea unor oameni motivati sa arate ca fotbalul american nu e doar una dintre acele forme goale de sport, care incearca sa pretinda ca are contur istoric, cand de fapt se sprijina DOAR pe iluziile tipice ale culturii de masa. Nu, nu e deloc asa.

Pentru americani, fotbalul este un adevarat fundal existential, dar in acelasi timp poate fi o varianta televizata a muzicii ambientale, un entertainement de cel mai inalt nivel, care devine cel mai prezent produs invizibil al culturii lor contemporane. A ajuns asta si la urechile noastre. Ne place, iubim acest sport! Il traim pentru cateva ore si ne stabilim criteriile prin care putem sa ne judecam favoritii sau rivalii. Asa merge de fapt in sport.  Asa se intampla cand esti fan.

Dincolo de imaginea asta spectaculoasa pe care o ofera fenomenul, dincolo de lupta nebuna si dura dintre doua echipe cu milioane de fani in intreaga lume, dincolo de produsul de marketing si de capacitatea extraordinara a unor sportivi uriasi de a-si transpune in teren experienta, pasiunea si calitatile … dincolo de cele 30 de secunde de publicitate care costa 5 milioane de dolari fiecare, dincolo de milionarii care imbraca acest echipament,  dincolo de toate astea, fotbalul american mai inseamna ceva.

Inseamna emotie, la superlativ!

Milioane de fani s-au bucurat sa-l vada ingenuncheat. Alte mult mai multe milioane au plans pentru el.

Dupa atata forfota si agitatie, la cateva zeci de secunde de la incheierea Super Bowl LII, America tace. Prabusit undeva pe gazon, omul care a imbracat haine de legenda, chiar si-atunci cand nimeni nu i-a dat cu adevarat vreo sansa, are lacrimi in ochi. Se ridica si pleaca direct la vestiare, fara a-i strange mana lui Nick Foles, quarterback-ul adversarilor, care in cele din urma a devenit si MVP-ul finalei.

Intre definitia visului american pe care a asezat-o bine la locul ei in dictionar si titulatura de G.O.A.T (Greatest of All Time), Tom Brady a aratat ca e O.M. Si a resimtit in plin, duritatea insuportabila a fotbalului american. Nu, nu duritatea fizica!    

Aceasta e contracarata de rezistenta ori de reactia adversarului si ingradita de reguli complicate care nu ii permit sa dicteze. Adevarata duritate a fotbalului american e cea care il poate face pe uriasul campion Tom Brady sa planga, sa rabufneasca, sa se enerveze, sa fie lipsit de fair play, sa uite de celelalte cinci inele castigate, sa nu mai fie acelasi, sa fie vulnerabil, ca noi toti. Adica sa devina pentru cateva ore, uman.

Iar cand Tom coboara de pe piedestalul sau, e firesc ca America, uimita ca si zeii plang cateodata, sa taca. De maine, agitatia incepe din nou. Pentru ca fotbalul merge inainte!